În aceste zile în care toată lumea a devenit expert în geopolitică est-europeană îmi vine în cap scena „lacului rusesc” a proaspătului președinte de-acum nouă ani, care, îmbătat de aerul high de San Francisco, s-a dezlănțuit criticând deschis Rusia pentru politica din zona Mării Negre.
El a cerut democratiilor occidentale să-și îndrepte atenția asupra regiunii Mării Negre „până nu e prea târziu”, pentru a evita situații similare cu ceea ce s-a întâmplat in Balcanii de Vest. Când a fost chestionat în legătură cu politica de „lac rusesc” a Moscovei, președintele a răspuns: „Eu nu fac afirmații de acum. Marea Neagră este tratată ca un lac rusesc de sute de ani. Nu v-ați dat seama până acum?”. (știre din 2005)
La început a fost cuvântul și cam atâta a rămas: vorbe. Președintelui din 2005 i s-au arătat rapid limitările de negociator naufragiat, eșuat atât intern în izolarea cvasitotală, cât și extern în priceperea diplomației licuricilor. I-a reușit doar o poză simbol cu primul președinte american ce calcă nisipul fin de la malul Mării Negre. Poate că vremurile n-ar fi permis mai mult sau poate ține și de inabilitățile dovedite ca negociator.
Fiindcă lumea e mai complexă peste mări și țări, ba chiar și-n Piața Universității sau în Piața Obor, decât o vezi tu înconjurat de udre și yesmeni de la Cotroceni. Fiindcă de la voință la putirință și de la vorbe la fapte rămâne cale lungă, cam cât conducta aia de la arabi, care ar fi ocolit Rusia prin Turcia și România până hăăt la Viena și d-acolo mai departe.
Dacă aș fi ministrul de externe al României mi-aș ambala frumos câte un plic pentru fiecare țară din corul sclavilor europeni și le-aș adresa foarte caligrafic un singur cuvânt, cu font maxim: Nabucco.
